Command & Conquer 3: Tiberium Wars - review - Jocuri - Level

Command & Conquer 3: Tiberium Wars

O dovadă că lipsa inovaţiei nu înseamnă neapărat involuţie

Am ţinut deja atât de multe prelegeri despre evoluţia sau involuţia genului RTS, încât cred că tot ceea ce era de spus, s-a spus. La concluzia asta probabil că a ajuns şi Electronic Arts atunci când a dictat „planul de lucru” pentru fabricarea lui Tiberium Wars. Prea multă tactică strică, iar atunci când se distrează, prea multă gândire nu este pe placul celor care sunt stresaţi de activitatea cotidiană. Se ştie că Electronic Arts este un maestru al jocurilor lipsite de complexitate. Obiceiul şi-l menţine şi cu Tiberium Wars, ba mai mult, înlocuieşte toate variabilele prezente într-un RTS „deştept” cu una singură – numărul.

Vechi, dar bun

Seria aceasta e la fel de bătrână ca şi pasiunea veteranilor în materie de RTS-uri. Ne-am născut cu ea, am trăit cu ea şi singurul mod în care o vom putea evita în viitor este să dăm colţul. De la Tiberian Sun încoace au trecut vreo 16 ani. Lumea e împărţită în trei zone. Cele albastre, unde lumea civilizată se mai agaţă de vechile obiceiuri şi unde tiberium-ul nu a ajuns încă sunt extrem de puţine. Urmează apoi zonele galbene, unde tiberium-ul mai permite cât de cât supravieţuirea, dar unde haosul conduce. Mai departe, zonele roşii aparţin exclusiv tiberium-ului şi furtunilor ionice. În aceste condiţii destul de neplăcute, NOD revine în scenă cu Kane în frunte, pentru a porni cel de-al treilea război al tiberium-ului, cu o frumoasă explozie a unei staţii orbitale unde se desfăşura un summit la care erau prezenţi unii dintre cei mai importanţi oameni ai lumii. GDI-ul se trezeşte luat prin surprindere, mai ales că NOD stătuse liniştit în ultima vreme. Şi uite aşa vei intra în scenă ca membru prolific al facţiunii pe care ţi-o alegi. Un lucru interesant este introducerea unei noi facţiuni de extratereştri, The Scrin, care nu sunt chiar aşa de picaţi din cer pe cum s-ar crede…

Curat cinematic

Unul dintre obiceiurile EA a fost să integreze în serie scene filmate cu actori adevăraţi. Obiceiul s-a menţinut, însă de data aceasta actorii sunt într-adevăr de excepţie. În primul rând, îl avem pe Joseph D. Kucan în rolul lui Kane, o adevărată personalitate actoricească din domeniu, având roluri în toată seria Command and Conquer. Mai departe, celebrul Michael Ironside (o filmografie imensă, dar cunoscut din Starship Troopers şi vocea lui Sam Fisher din Splinter Cell), Tricia Helfer şi Grace Park din Battlestar Galactica, Josh Halloway din Lost, respectiv Billy Dee Williams, om cu roluri în vreo 90 de filme până acum. Cu alte cuvinte, o adevărată panoplie de celebrităţi. Nici nu vreau să mă gândesc cât a investit EA în jocul acesta. Cert este că storyline-ul este bine pus la punct şi prinde mai mult decât v-aţi dori. Aş spune că este unul dintre cele mai bine puse la punct RTS-uri din ultima vreme în ceea ce priveşte finalizarea sa pentru single player. În ceea ce priveşte muliplayer-ul… trăiască patch-urile!

Cum se joacă

După cum spunea un coleg de-al nostru de la Eurogamer, jocul este de-a dreptul tâmp. După duşul rece venit din partea lui Supreme Commander, cu panoplia de micromanagement şi tactică, Tiberium Wars pare o plimbare prin parc. Cine are unităţi mai mari şi mai multe câştigă. Adică, să luăm ca exemplu Mamooth Tank. În momentul în care ai accesul la ele şi upgrade-urile respective, nu mai trebuie să produci altceva. Ele vor face treaba foarte bine, fără să suplimentezi în stilul clasic cu antiaeriene sau infanterie pentru unităţile ascunse, pentru că oricum nu contează. 20 de tank-uri din astea curăţă harta de tot ce mişcă. Cu alte cuvinte, nivelul de inovaţie în acest joc este absent. Evoluţia constă în faptul că unităţile vin şi se pot folosi în formaţii, clădirile încartiruibile au o valoare tactică mult mai ridicată, respectiv alte câteva amănunte care sunt mai mult de bun simţ. S-a menţinut aproape acelaşi tip de gameplay, cu diferenţa că acum lucrurile se mişcă mult mai repede. Normal, nu e aşa tumultuos ca în Warhammer 40000: Dawn of War, însă e o schimbare clară. Având în vedere că majoritatea luptelor sunt însoţite de un pachet superb de efecte grafice, care mai de care mai reuşite, la final chiar te simţi satisfăcut. Facţiunile au fost gândite destul de echilibrat şi suficient de diferit. Astfel, extratereştrii sunt mai eficienţi la adunat tiberium şi nu au treabă cu radiaţiile. NOD sunt orientaţi în special spre stealth şi tactici hit&run. GDI-ul în schimb are cele mai „cool” unităţi blindate de luptă din joc. De asemenea, „puterile” tehnologice diferă: Ion Canon pentru GDI, EMP Bomb pentru NOD şi nu zic care pentru Scrin. Iar grenadierii… iubesc grenadierii… Din păcate, în multiplayer există unele probleme destul de mari legate de aceeaşi echilibrare, lucru care duce de exemplu la situaţii în care nimeni nu vrea să joace cu NOD din cauza costului prea ridicat al unor unităţi. Din fericire, EA lansează patch-uri pe bandă rulantă, hotărât fiind să facă din jocul său un şef al serverelor de multiplayer. Oricum, dacă eşti un fan al jocurilor de „rush”, ai în faţă reţeta ideală. Un meci de multiplayer durează între 15 şi 20 de minute, asta dacă ai un adversar serios. Nu există nici măcar în single player ideea de baricadare în bază şi construcţia pas cu pas a unei armate invincibile. Totul este o funcţie de rapiditate şi eficienţă. Ai greşit, ai pierdut. Fără liste de jucători unde se completează şi IQ-ul la sfârşit şi unde afli că nu ştiu ce fiu de general rus joacă acolo. Aici nu e loc de aşa ceva. Aici totul se învaţă şi oricine o poate face. Personal, consider asta un aspect pozitiv al jocului.

Looking good…

Cum spuneam, grafica este superbă. Era normal să fie aşa, deoarece este important pentru un joc simplu şi relaxant să fie cât se poate de arătos. Surprinzător, engine-ul este foarte bine optimizat, rulând cu succes şi pe sisteme mai slabe de înger, ceea ce e un punct în plus pentru aceleaşi servere de multiplayer. Cu sunetul şi coloana sonoră perfect integrată, chiar nu văd ce anume am putea să-i reproşăm. Şi uite aşa, te vezi în faţa unei producţii clasice, cu acelaşi nivel de personalitate şi dezinvoltură ca şi în 1995, respectiv 1999, căruia nu-i poţi reproşa decât că e simplu, fun şi produce melancolie. Cât aş putea eu sa-i scad pentru asta?!

Autor: Locke

Comentarii

---

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii!

Autentifica-te sau Inregistreaza-te