Neverwinter Nights 2 - review - Jocuri - Level

Neverwinter Nights 2

Am fost foarte fericit când responsabilitatea de a continua saga Neverwinter Nights a căzut în spatele celor de la Obsidian. KotOR II, chiar dacă a fost lansat înainte de vreme şi şi-a primit porţia de înjurături pentru asta, a fost un festin pe cinste. Deci clica de veterani ai RPG-urilor, în frunte cu tartorul lor, Feargus Uruqhuart (pentru Planescape Torment şi Fallout 2 lui să-i mulţumiţi), a fost cea mai bună alegere pe care a putut s-o facă Atari. Ca să păstreze echilibrul universal, acelaşi Atari a hotărât că jocul trebuie lansat înainte de Crăciun. Aşa se explică cele trei patch-uri apărute în mai puţin de o lună de la apariţie şi câteva (din fericire destul de puţine) review-uri deloc măgulitoare. Eu l-am jucat cu patch-uri şi cu inima deschisă şi sunt de altă părere. E Neverwinter Nights 2 în toată puterea cuvântului.

Bob. Billy Bob. Campion sătesc.

Se spune că veşnicia s-a născut la sat. Nimic mai adevărat. În buna tradiţie D&D, mi-a luat o veşnicie să-mi pregătesc un erou demn de sătucul West Harbor. De fapt au fost doar vreo trei sferturi de oră, dintre care douăzeci de minute m-am întrebat cărei zeităţi să mă închin, dar mie mi s-au părut o veşnicie. Într-un final l-am ales pe Kossuth, şi le-am spus un „kezét csókolom” din suflet sătenilor din West Harbor, adunaţi la un obscur festival al recoltei. Deşi nu sunt un spirit competitiv, şi aş fi preferat să-mi petrec ziua la bodegă, de dragul celebrităţii mi-am înscris călugăraşul în toate competiţiile săteşti. Am tras la mişto cu arcul, am jurizat sictirit un Miss şi Mister cu porci, le-am scos măselele bătăuşilor satului, am dat o raită prin buzunarele megieşilor şi mi-am rugat prietena din copilărie să-i distreze pe fiii comunităţii cu o scamatorie sau două. Într-un târziu, în cadrul unei ceremonii săteşti care mi-a adus aminte de finalul lui KotOR I, mi-a fost acordat titlul de Campionul Recoltei şi m-am simţit minunat. I-am mulţumit în gând lui Kossuth că sunt doar un campion simplu, de la ţară, a cărui singură decizie majoră a fost să-l dea de gol pe nelegiuitul care a ţinut cu tot dinadinsul să-şi vadă godacul Mister şi l-a îngrăşat înainte de ajun cu vrăji necurate şi nu cu triticale şi concentrate cum scria în regulament. Köszönöm, preamărite Kossuth, că lumea se mişcă şi fără mine, dă-i sănătate taicii Daeghun, că a crescut un Campion, iar mie dă-mi o băutură fermentată cu 5d8% alcool, că faima proaspăt câştigată mi-a făcut o sete de nu-ţi pot povesti.

Dar iarna nu-i ca vara, şi Neverwinter Nights nu e povestea fascinantă a unui om care a mâncat mure direct din tufiş şi a bătut un cui cu patentul. N-am apucat să-mi plimb prea mult cupa prin faţa vecinilor şi să le ademenesc fetele în fân, că tutorialul s-a încheiat şi, odată cu el şi viaţa lipsită de griji a Campionului Recoltei. Forţele Întunericului, adică o mână de duergari, fraţii negri şi răi ai dwarfilor, însoţiţi de nişte bâzdâgănii pe care le-am căsăpit înainte să le cataloghez, au năvălit de undeva în căutarea unui ceva, şi toate acestea din cauza cuiva care a fost odată cineva şi, cumva, vrea să-şi recâştige faima de odinioară. În urma atacului, secrete bine ascunse ies la iveală, iar eu mă metamorfozez subit dintr-o simplă celebritate locală în tânăra speranţă a Faerunului. Ca orice viitor Mesia, trebuie să-mi părăsesc meleagurile natale şi să pornesc într-o călătorie iniţiatică, cu mici halte când sidequest-ul o cere, iar la finalul ei mă aşteaptă Nivelul 20 (asta-i limita, pentru mai mult aştept un add-on), un boss şmecher şi un deznodământ care urlă de la o poştă „a se lansa înainte de Crăciun, sclavilor!”.

Vorba dulce mult aduce

Serios, şi o să aflaţi de ce. La prima, la a doua şi la a noua vedere, avem de-a face cu acelaşi clişeu care a ţinut în spate două decenii de CRPG-uri şi i-a motivat pe Oppenhaimer şi ai lui să inventeze bomba atomică. Eşti providenţiala buturugă care răstoarnă carul mare, eşti ghimpele dintre coarnele Satanei. Eşti special, tinere, ai puteri nebănuite, date de Dumnezeu Tatăl, foloseşte-le pentru a schimba lumea! Da, sunt special, sunt unul dintre sutele de mii de speciali care v-a cumpărat jocul pentru a scoate încă o dată un tărâm fictiv din rahat, ca să uit pentru câteva ore de câinele pe care trebuie să-l scot din casă sau de cinciul pe care tre să-l scot la examen.

În fine, diferenţa dintre o capodoperă şi un ştift nu este neapărat originalitatea storyline-ului (deşi ar fi de preferat), ci mai degrabă talentul de povestitori al scenariştilor, capacitatea de a construi dintr-un rahat de clişeu o aventură b(r)ici care să mă plesnească la sentiment. Mai exact şi mai scurt, dacă scopul nu e corespunzător, inventăm nişte mijloace care să-l scuze. Pot salva lumea ca bădăranul, fără un cuvânt, doar cu sabia şi mouse-ul, sau o pot face subtil, cu un aer preocupat şi cu un zâmbet misterios pe buze. Obsidian, care a spus într-un joc mai multe decât George Lucas în şase filme, a ales a soluţia cea mai elegantă.

În Neverwinter Nights 1 campania originală a fost doar un demo tehnologic pentru a demonstra potenţialilor modderi ce poate face toolset-ul Aurora. Drept urmare am avut parte de povestea clasică care, după ce că era cum era, a fost trasă şi mai în jos de dialogurile seci, personajele insipide şi izul puternic de dungeon crawler. Ultimul şi genialul add-on, Hordes of the Underdark, a spălat păcatele campaniei originale, dar asta nu i-a adus înapoi pe cei izgoniţi de primul contact cu orăşelul lui Nasher. Obsidian a luat aminte şi, după ce şi-a forjat talentul de bard în Knights of the Old Republic 2, nu s-a aşteptat să fie ridicat în slăvi pentru un toolset potent şi a lucrat din greu la campania single. Nu vă mint, are problemele ei, majoritatea izvorâte din graba distribuitorului de a lansa jocul, nu a fost puricată la sânge, unele situaţii n-au fost exploatate la adevăratul lor potenţial, finalul lasă de dorit (probabil „va urma”), însă per total constituie o experienţă deosebit de plăcută, care mi-a adus de multe ori aminte de Baldur’s Gate. Dacă aş fi nevoit să o descriu într-o singură frază, probabil numi-o rodul fericit al căsătoriei dintre KotOR II şi Baldur’s Gate. O să înţelegeţi mai încolo de ce.

Fac ce-mi place, sau îmi place ce fac?

După standardele actuale, bătute în cuie de seriile Gothic şi The Elder Scrolls, Neverwinter Nights 2 este un joc liniar. Dar CRPG-urile D&D n-au fost niciodată vestite pentru o libertate totală de mişcare. Dacă în Oblivion, de exemplu, îmi vedeam de treaba mea şi-mi băteam capul cu problemele Universului doar când mă plictiseam de umblat teleleu, în Neverwinter Nights 2 questurile secundare sunt oferite oarecum ca un bonus că ne-am ţinut de treabă şi constituie o metodă de a evada puţin din cotidianul questului principal. Vor exista momente, foarte bine alese, în care questul principal bate pasul pe loc, oferindu-ne ocazia să ne ocupăm de niscaiva treburi neterminate. Totul curge, nu-ţi spune nimeni “Stop, răcane! La pământ şi fă zece sidequest-uri”. Side quest-urile te întâmpină natural, la timpul lor. Nu trebuie să le cauţi disperat, majoritatea vin la tine sau te împiedici de ele. Un NPC întâlnit pe drum, care-ţi cere ajutorul, o rugăminte a unui tovarăş de drum, un zvon, o halbă oferită cui trebuie, un lup care nu-şi dezvăluie adevărata identitate decât în prezenţa unui druid în party. Exact acelaşi sistem este aplicat şi în Baldur’s Gate 2, cu menţiunea că, dacă acesta pare mai puţin liniar, asta se întâmplă pentru că producătorii de pe atunci au fost nespus de darnici când a venit vorba de quest-uri secundare.

Ţin minte că în Baldur’s Gate 2 am fost foarte încântat de quest-ul special al fighter-ului şi de răsplata oferită, o cetăţuie numai a mea. Din păcate, era doar un quest secundar, şi a fost gândit mai mult ca un “odorizant” pentru atmosferă. Plăcut, dar fără prea mare importanţă în marea schemă a lucrurilor. Şi în Neverwinter Nights 2 primim un domeniu cu un castelaş, pe care va trebui să-l administrăm după cum ne pricepem mai bine. Mi s-a părut ciudat ca eu, un călugăr modest, să primesc ditamai coşmelia, dar pe termen lung, fortăreaţa mea s-a dovedit un mod plăcut de a-mi petrece timpul între două dungeon-uri, şi punctul de convergenţă al unor side quest-uri care aparent păreau ca picate din lună. Cum aşa? Ca să antrenăm trupele de garnizoana avem nevoie de sergenţi, iar nişte NPC-uri exact asta aşteaptă. Nişte mineri v-au lăsat cu ochii în soare după ce i-aţi salvat? Întoarceţi-vă la ei după ce primiţi titlul de proprietate, indicaţi-le zăcămintele de fier care întâlnite în drum şi cu care habar n-aveaţi ce-ar trebui să faceţi, şi ostaşii vor avea armuri mai bune. Recrutăm ţărani să îngrijească ogoarele, reconstruim fortăreaţa (la un moment dat veţi înota în aur, şi castelaşul pare cea mai potrivită sugativă) … şi tot aşa, până la asediul final, deoarece am uitat să vă spun că mica feudă nu face parte dintr-un quest secundar ;)

Plecat-au unşpe la cules

Chiţibuşari şi hâtri de felul lor (cum altcumva pot fi nişte oameni care au lucrat la Planescape: Torment şi la Fallout 2), pălmaşii Obsidianului s-au depăşit când a venit vorba să ne dăruiască nişte tovarăşi de drum. Pe parcursul aventurii vom întâlni unsprezece aventurieri, dornici să-şi lege destinele de al nostru. Şi nu numai destinele. Mulţumesc, Elanee, pentru o noapte minunată. Din cei unsprezece vom putea „căra” trei după noi, iar în cazuri mai speciale, patru sau mai mulţi. Problema AI-ului însă a rămas aceeaşi. Idiot până la Helm şi înapoi. Lăsaţi de capul lor, pe un nivel de dificultate crescut, vor fi mai periculoşi decât inamicii. Din fericire pentru nervii noştri, Obsidian a plecat urechea la plânsul fanilor, şi ne dă posibilitatea să-i controlăm personal (după modelul Baldur’s Gate, dăm ordine în timpul pauzei şi le urmărim cu sufletul la gură), să le trasăm directive prin intermediul meniurilor (NWN 1), sau să le gâdilăm puţin AI-ul folosindu-ne de un sistem hibrid între BG 2 (unde puteam crea scripturi complexe) şi NWN 1 (unde le spuneam în mare cam ce vrem de la ei).

Companionii noştri au devenit din tălâmbii din NWN 1, pe care-i trimiteam să moară fără să-i întrebăm ce părere au, adevărate fiinţe vii, cu personalităţile lor, cu propriile opinii, pe care nu ezită să ţi le aducă la cunoştinţă de câte ori simt nevoia. Ca şi în Baldur’s Gate, umorul este omniprezent fără a ştirbi din seriozitatea jocului. Dialogurile spumoase (ascultaţi certurile dintre Sand şi Quara), susţinute de un voice acting ce frizează genialitatea, şi personajele pitoreşti sunt sarea şi piperul. Dau un doar un exemplu: Khelgar Ironfist, primul tovarăş, agăţat de unde altundeva decât din faţa unei taverne. Beţiv notoriu şi bătăuş din cale-afară, asemenea unui surfer deranjat, piticotul a cutreierat în lung şi în lat bodegile, în căutarea încăierării perfecte. Noi îl întâlnim într-un moment de răscruce al vieţii sale. Bărbosul (un fighter priceput) vrea să devină călugăr. Motivul? O mână de călugări l-au bătut de i-a sunat apa în cap, lucru destul de curios pentru un dwarf cu ţeasta dură ca un bolovan. Ne trezim deci pe cap cu un ţăcănit care crede că viaţa de călugăr este o încăierare continuă, şi va cădea în sarcina noastră să-l convingem contrariul şi, eventual, să-i îndeplinim visul.

Sistemul de influenţă, pe care l-am cunoscut şi l-am îndrăgit în Knights of the Old Republic II este prezent şi aici. Modul în care abordăm anumite quest-uri, sau pur şi simplu dialogurile (revin şi „prim planurile” din acelaşi KotOR) dintre noi şi însoţitori, sau dintre noi şi alte NPC-uri ne fac să pierdem sau să câştigăm influenţă faţă de un anumit membru al party-ului. Fiţi atenţionaţi, deşi neînţelegerile din interiorul grupului nu duc la „divorţ” ca în Baldur’s Gate 2, unde am pierdut un paladin hiperpotent pentru că am decis s-o păstrez pe Viconia în party, la un moment dat veţi ajunge să regretaţi că n-aţi pupat în fund pe cine trebuie.

Şase-şase, crit în casă

În încercarea de a ţine pasul cu vremurile, NWN 2 adoptat sistemul D&D 3.5. Nu mă scufund în amănunte, pentru că s-ar putea să nu mai ies, şi sunt prezentate destul de bine în manual. O să vă pomenesc doar despre lucruşoarele care ne sar în ochi şi care nu ţin neapărat de cât de bine au fost implementate anumite reguli, ci de dorinţa producătorilor de a adăuga conţinut suplimentar faţă de NWN 1. Avem o rasă nouă, planetouched (foarte puternici, dar avansează greu) şi o serie de subrase, care contribuie serios la dezorientarea jucătorului obişnuit să aleagă doar sexul personajului. Personal am fost foarte încântat de posibilitatea de a pune un drow la treabă, ca să nu mai vorbim de paladinul aasimar pe care-l am în plan.

La capitolul „meserii”, oferta din primul NWN a fost îmbogăţită cu o clasă de bază (Warlock) şi o serie de clase de prestigiu (şase la număr, dacă nu mă înşel). Multiclass-ul a fost şi el pigulit, iar numărul de clase pe care le putem alege, s-a mărit la patru. Din păcate, limita de nivel este 20, iar unele combinaţii de clase de bază, sau câteva clase de prestigiu, îşi arată adevărata faţă doar de la nivelul 20 în sus. Aşteptăm add-on-uri şi un level cap mai ridicat.

S-a implementat şi un sistem de crafting mult superior ... de fapt a fost implementat un sistem de crafting (şi alchimie) având în vedere cât de anemic era cel din primul NWN. Cam haotic, e drept, e cam greu de ţinut evidenţa zecilor de reţete şi ingrediente întâlnite în drum, dar care probabil va fi pe placul chiţibuşarilor. Mai avem şi un catastif plin cu zeităţi (e şi Kossuth printre ei), care nu joacă nici un rol major (poate doar într-un posibil expansion), dar adaugă la atmosferă.

Creaturile fac cinste Monster Manual-ului, şi cine s-a chinuit cu orele să belească de viu un dragon în BG 2 (fără Wand of Cloudkill, pezevenghilor!) şi s-a simţit jignit de guşterii anemici şi subdimensionaţi din NWN 1, are ocazia să şi-o ia în barbă de la un dragon roşu care umple două ecrane bune. Dacă n-aş fi fost mult prea lacom pentru binele meu, aş fi fugit ca orice om de buin simţ, şi nu m-aş fi chinuit câteva ore bune să-i fac felul măgăoaiei. Marfă, aş fi vrut şi nişte ilythizi sau un lich mai de Doamne-ajută, dar n-am întâlnit aşa ceva.

Valea Plângerii

Cârcotelile majore le-am lăsat la urmă, pentru că n-am vrut să strice frumuseţe de review. Deşi nu atât de evident, NWN 2 suferă de aceeaşi meteahnă ca şi celălalt copilaş al Obsidianului. Născut prematur, prin cezariană. N-ar fi stricat măcar o lună de playtesting în plus. Fără patch, aşteptaţi-vă la crash-uri, frecvente, script-uri care se declanşează aiurea sau deloc şi vă trimit automat către cel mai proaspăt savegame (asta dacă urmaţi sfatul de aur: salvează mult şi salvează des).

La nivel de interfaţă, din nou, lucrurile puteau sta mai bine. Momentan, şi spun momentan, deoarece poate fi modificată cu puţin efort, interfaţa este mult prea încărcată şi funcţionează puţin diferit faţă de cea din NWN 1. Automap-ul mare este prea mare, iar cel mic este prea mic, fiecare obiect ocupă un slot în inventar, ceea ce n-ar fi atât de rău dacă n-ar fi reprezentat printr-o icoană frumos desenată, care de multe ori nu comunică absolut nimic. Concluzia? Mult prea înzorzonată, ar fi trebuit mai multă informaţie şi mai puţină artă. În acest moment, este echivalentul unui extemporal la algebră, scris cu caractere gotice, pline de trandafiraşi şi survolate de îngeraşi dolofani, cum vedeţi doar în manuscrisele medievale.

Până la patch-ul 1.03, unde problema a fost remediată, personajele cu dual wield se găseau în imposibilitatea de a înghesui două arme (sau o armă şi un scut, dacă-mi aduc bine aminte) în acelaşi quickslot. Pe de altă parte, spellcasterii au primit un cadou neaşteptat: apariţia meniului quickcast, foarte util dacă, printr-o minune, v-aţi umplut toate quickslot-urile cu alte măgării decât cele necesare.

N-aş putea spune că am fost dezamăgit de calitatea (sau de performanţele) engineului grafic, dar nici nu m-a extaziat. Este exact la ce m-am aşteptat. Un joc care arată bine. Nu nemaipomenit, dar bine, iar grafica i se potrivşete ca o mănuşă. Sistemele mai slăbuţe o să transpire din greu, iar camera mai face figuri din când în când. Construcţia modulară o să-i cam calce pe nervi pe cei neobişnuiţi să vadă un loading screen o dată la câteva minute. Mă rog, acesta este preţul care trebuie plătit pentru prietenia de care dă dovadă jocul în relaţia cu modderii. Mai trebuie amintit că majoritatea efectelor sonore şi o mare parte din soundtrack sunt împrumutate cu nesimţire din primul NWN. N-ar fi stricat mai mult efort, dar măcar voice acting-ul „se răzbună”.

Review-ul a fost scris după ce al treilea patch a luat calea Internetului, deci o mare parte din bug-urile importante au fost eliminate în acest moment, dar e bine să ştiţi ce vă aşteaptă dacă n-aveţi chef să rupeţi ţeava cu vreo 200 de mega de patch-uri.

Ca viţelul la poarta lui Baldur

A fost în mare pericol să ajungă jocul anului. Fără un Call of Cthulhu la orizont, l-aş fi votat cu ambele mâini. De fapt nu vă spun chiar tot adevărul. Un alt Planescape Torment ar fi luat caimacul. Dar NWN 2 nu este Planescape. Şi nici Baldur’s Gate 2, chiar dacă se apropie îmbucurător de tare de el. Nu aduce nimic nemaivăzut şi nemaipomenit, doar combină cu nespusă eleganţă elemente din RPG-urile care au făcut valuri la timpul lor. Personaje memorabile, cum numai în PS:T şi BG2 am întâlnit, umorul (şi harta) din aceleaşi două RPG-uri, stilul narativ şi dilemele morale (Răul nu e întotdeauna ce pare) din KotOR 2. Jonglează cu graţie printre (şi câteodată cu) clişee şi este un D&D CRPG în toată puterea cuvântului şi un sequel care-i face cinste „înaintaşului” său.

Autor: cioLAN

Comentarii

---

Nu exista comentarii. Fii primul care adauga un comentariu

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii!

Autentifica-te sau Inregistreaza-te