Unreal Tournament III - review - Jocuri - Level

Unreal Tournament III

For those willing to build a mountain of bodies

and climb to the top.

In an environment that stuns.

Against an A.I. that kills.

For those willing to stake their lives

in the pursuit of victory...

we salute you.

Am subliniat în ediţia anterioară şi sunt nevoit să-mi dau din nou dreptate - anul 2007 a fost anul FPS-urilor, un an cum nu se poate mai bun pentru fanii genului, „sufocat” cu titluri de excepţie precum BioShock, Halo 3, Call of Duty 4, Half-Life 2: Episode Two, Team Fortress 2, Enemy Territory: Quake Wars (căruia regret din suflet că nu i-am acordat atenţia cuvenită) şi multe altele, mai mult sau mai puţin reuşite. Aşadar, competiţia a fost şi rămâne în continuare extrem de acerbă, jucătorii trezindu-se dintr-o dată că a devenit surprinzător de dificil să aleagă din puzderia de FPS-uri care au invadat piaţa. Cu atât mai mult cu cât sfârşitul anului a marcat lansarea unuia dintre cele mai aşteptate FPS-uri din ultimii ani, Unreal Tournament III, una dintre vedetele incontestabile ale genului şi un deliciu pentru orice maniac ancorat în multiplayer.

După un excelent Unreal Tournament 2004, cam „colorat” pentru gusturile multor fani ai seriei, am sperat că noul UT se va întoarce la origini, la gameplay-ul rapid din jocul original, atmosfera sumbră şi competiţia acerbă, sângeroasă şi incredibil de brutală dintre corporaţiile care şi-au aruncat în arenă cele mai bune echipe de gladiatori ai viitorului. Când aşteptarea a luat sfârşit, când Epic Games a lansat versiunea demonstrativă a lui Unreal Tournament III, aproape că am plâns de fericire. M-am simţit ca un copil care după ani de zile îşi regăseşte jucăria preferată într-un colţ al grădinii şi am vrut să-mi împărtăşesc fericirea cu bipezii din redacţie, dar n-am avut cu cine. Nu cu adevărat, pentru că nimeni nu ştie cât de mult a însemnat şi va însemna Unreal Tournament pentru mine, pentru că a existat o vreme în care visam, gândeam şi mâncam UT pe pâine. Demo-ul m-a făcut să retrăiesc acele vremuri, amintindu-mi cu nostalgie de anii de glorie ai UT-ului, de un joc care a dat un nou înţeles FPS-ului cu aromă de multiplayer. Iar UTIII este rapid, aparent incontrolabil şi deosebit de intens. Noul joc al studiourilor Epic Games, care ne-au delectat de curând cu superbul Gears of War, încearcă să adune laolaltă tot ceea ce a oferit mai bun seria Unreal Tournament de-a lungul timpului într-un singur joc, cu scopul vădit de a le oferi fanilor şi amatorilor deopotrivă o experienţă de neuitat.

Arene însângerate

UTIII aduce un aer diferit şi nesperat de proaspăt într-o pădure de FPS-uri tactice, remarcându-se cu uşurinţă în mulţime. De cum ai intrat în arenă, eşti prins în vârtej şi abia dacă ai timp să faci o strategie. Pui mâna pe prima armă care îţi este la îndemână, improvizezi, te adaptezi şi te zbaţi să supravieţuieşti. Sau să câştigi. Dacă eşti spulberat, nu-i bai, pentru că nu-ţi fură nimeni cine ştie ce puncte de experienţă şi nu trebuie să aştepţi mult pentru a reveni în luptă, continuitatea acţiunii subliniind una dintre calităţile de necontestat ale seriei, cu care puţine astfel de jocuri se pot lăuda. Este generos cu jucătorii care îi sunt devotaţi, cu cei care exersează şi perseverează constant. Cu toate acestea, elementele de gameplay expuse anterior nu sunt suficiente pentru a face din UTIII un joc cu adevărat deosebit, deoarece designul nivelurilor joacă un rol la fel de important, iar în cazul lui UTIII acesta este absolut fantastic. Zecile de hărţi, inteligent construite şi adesea extraordinar de arătoase din punct de vedere arhitectural, precum şi diversele moduri de joc sunt unice în felul lor, iar armele devastatoare îţi sunt mereu la discreţie, în timp ce vehiculele te aşteaptă parcă nerăbdătoare să dai tonul măcelului. În acelaşi timp, layoutul hărţilor este extrem de bine gândit, astfel încât să nu fi nevoit să cauţi prea mult calea cea mai bună către un obiectiv sau să-ţi descoperi cu greutate prima ţintă. La fel de important, locurile din care un camper ar putea face ravagii, dominând harta, sunt aproape inexistente, un aspect care transformă orice măcel într-o luptă dreaptă, presupunând, bineînţeles, că jucătorii înghesuiţi pe hartă sunt de valoare aproximativ egală.

Cafturile sunt mai plăcute ca niciodată, graţie armelor şi vehiculelor demenţiale. Armele sunt identice cu cele din UT2004, cu excepţia puştii cu lunetă care revine în atenţie, însă fiecare dintre ele are un design diferit, iar echilibrul dintre ele a fost îmbunătăţit. Absolut toate sunt reprezentative pentru Unreal Tournament, au rămas la fel de plăcute la atingere, iar distrugerile pe care le provoacă unele dintre ele sunt de-a dreptul devastatoare. Mai mult ca niciodată însă, unele dintre cele mai importante piese din arsenalul jucătorului sunt vehiculele. De la cele de teren şi până la tripozi giganţi desprinşi parcă din Războiul Lumilor, oferta este mai bogată şi mai variată ca niciodată, iar manevrarea lor este visceral de distractivă. Nu este singurul joc care ne pune vehicule pe tavă, însă numărul fără precedent al celor prezente în UTIII este de neegalat.

Cu musca pe căciulă

Principala atracţie o constituie, evident, componenta multiplayer, cu moduri clasice de joc precum Death Match şi Capture the Flag (cine ştie, cunoaşte), singurele noutăţi notabile fiind modurile Vehicle CTF, fratele mai mare al modului Capture the Flag, piperat cu vehicule, şi Warfare – rezultatul combinării modurilor de joc Assault şi Onslaught din UT2004, unde două echipe adverse luptă pentru a-şi distruge una alteia sursa principală de energie. Pentru a face asta, trebuie să capturezi o serie de noduri care leagă baza ta principală de cea a adversarului, transportând o sferă energetică cu ajutorul căreia un nod este capturat instantaneu, ocupând unul nerevendicat şi construind apoi un scut protector în jurul acestuia cu ajutorul Link Gun-ului sau distrugând unul aflat în proprietatea echipei adverse pentru a-l cuceri. Odată stabilită legătura, baza inamică devine vulnerabilă, iar distrugerea sursei principale de energie din ograda adversarului devine o simplă chestiune de timp şi efort armat susţinut. Bineînţeles că echipa adversă încearcă să obţină acelaşi rezultat, motiv pentru care partidele se transformă adesea în încleştări extrem de strategice, având în vedere că trebuie să te gândeşti bine care dintre noduri merită apărate cu înverşunare pentru a crea legătura cu baza adversă, pe lângă cele principale existând alte câteva noduri auxiliare, ce oferă resurse suplimentare. Warfare este, aşadar, foarte distractiv, faptul că este atât de diferit de restul modurilor de joc îmbogăţind şi diversificând oferta, care în lipsa unor moduri clasice precum Assault, Bombing Run sau Double Domination, ar fi fost mult mai săracă. Un alt mod de joc reprezentativ pentru UTIII este Duel, o serie interesantă de cafturi unu-la-unu, unde „câştigătorul la masă” rămâne în arenă pentru a înfrunta următorul adversar din listă.

În acelaşi timp, Epic Games a încercat să ne ofere o experienţă single player mai robustă, o noutate pentru serie, condimentând-o cu o poveste dramatică şi secvenţe cinematice a la Gears of War. Dar nu care cumva să aveţi impresia că ar aduce ceva nou sub soare. Dimpotrivă, povestea nu este altceva decât un simplu pretext (unul serios, ce-i drept) menit să ne familiarizeze cu diversele moduri de joc, aruncându-ne în miezul luptei pentru putere dintre o corporaţie malefică şi rezistenţa organizată de Malcom, un mercenar de care fanii seriei îşi amintesc cu plăcere. Campania solo constă, aşadar, într-o serie de înfruntări cu adversari controlaţi de AI, lungul şir de bătălii familiarizând nou-veniţii cu hărţile şi diversele moduri de joc din UTIII şi cam atât. Camarazii de arme sunt mereu aceiaşi şi răspund unui set de comenzi simple pe câmpul de luptă, în funcţie de strategia pe care o ai în minte. Din nefericire însă, controlul asupra lor nu este prea mare, datorită numărului mic de ordine pe care le poţi striga. În consecinţă, acţiunile lor pot deveni frustrante în modul Warfare, unde aplicarea unei dram de strategie este necesar. Singurele elemente originale cu care se laudă campania solo sunt reprezentate de posibilitatea de a câştiga perk-uri, participând la măceluri opţionale care nu au legătură cu bătăliile ce urmează firului narativ al jocului, şi carduri care îţi oferă un oarecare avantaj în confruntarea următoare. Drept urmare, oricât de interesantă ar părea campania solo pe hârtie, nu cred că există fan al genului sau al seriei care să cumpere jocul pentru a o parcurge. Unreal Tournament înseamnă multiplayer şi numai multiplayer, iar dacă vrem să ne familiarizăm cu modurile de joc, există şi posibilitatea (recomandată) selectării directe a unui mod de joc, a hărţii şi eventual a mutator-ilor care modifică gameplay-ul, a numărului de boţi în compania cărora vrem să ne distrăm, precum şi gradul de dificultate al acestora, iar apoi să începem nerăbdători meciul. Boţii sunt surprinzător de deştepţi, iar dacă le creştem dificultatea, devin deranjant de buni, trimiţându-ne cu un pas mai aproape de groapă de câte ori li se oferă ocazia. Astfel, chiar dacă nu găseşti pe nimeni online cu care să-ţi măsori muşchii, ai toate şansele să te bucuri de experienţa Unreal în orice moment, AI-ul fiind aproape perfect, exact aşa cum te-ai aştepta să fie. inamicii se mişcă inteligent şi realist pe hartă, pe orice nivel de dificultate ales, oferind provocări pe măsură.

We need guns. Lots of guns

Să-ţi zbori adversarii din şosete în toate direcţiile n-a arătat niciodată atât de bine, visceral şi brutal, iar vehiculele nu fac decât să accentueze proporţiile măcelului. Să luăm, de exemplu, un grup de adversari cocoţaţi pe un deal, bine organizaţi, care ţin la respect juma’ de armată.  Unul dintre ei mătură harta cu puşca cu lunetă, iar alţii spulberă vehiculele care le intră în vizor folosind o armă ale cărei rachete ghidate pot distruge cu uşurinţă maşinăriile mai puţin blindate – un Longbow Avril. Eliminarea lor este dificilă în condiţiile în care au avantajul înălţimii, însă cu ajutorul vehiculului potrivit şi al unei strategii bine puse la punct, treaba devine surprinzător de uşoară. Se ia Viper-ul, un vehicul extrem de rapid ce se poate înălţa la o înălţime apreciabilă, te năpusteşti în direcţia adversarilor, evitând barajul de foc, şi sari în ultima clipă, dar nu înainte de a fi sigur că vehiculul îşi va lovi ţinta. Activezi apoi mecanismul de autodistrugere în timp ce te apropii de sol şi nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să admiri explozia pe care o declanşează Viper-ul la impact, făcându-ţi adversarii oale şi surcele. Nu contează dacă echipa ta a pierdut partida, iar tu te scalzi în coada clasamentului, pentru că tocmai astfel de momente fac din UTIII o experienţă de neuitat, sursa poveştilor de spus la gura sobei şi cu care te lauzi în fiecare seară înainte de culcare, în faţa oglinzii.

Dar să revenim la vehicule. Cum fiecare şedinţă de Warfare sau Vehicle CTF împarte jucătorii în două echipe, avem de o parte şi de cealaltă a baricadei două facţiuni – Axon (oameni) şi Necris (extratereştri), fiecare cu alaiul de vehicule specific fiecărei rase. Vehiculele sunt bine realizate, iar balansul de putere dintre ele nu înclină prea des în favoarea uneia dintre facţiuni, exceptând Necris, ale cărei maşinării mi s-au părut a fi superioare în multe situaţii, mai versatile şi mai rapide, în timp ce vehiculele Axon (deh, oamenii...) păreau a fi mai lente. Pentru fiecare tip de atac, însă, există şi un contraatac, iar vehiculele specifice fiecărei facţiuni sunt uşor de recunoscut, cele Axon fiind mai familiare – tancuri leneşe, dar puternice, vehicule de teren rapide, dar fragile, şi zburătoare strălucitoare, puţin prea vulnerabile pentru gusturile mele. Interesant este că fiecare tabără se laudă cu câteva vehicule mai speciale, cum ar fi un tun Axon mobil sau o ciudată şi foarte săltăreaţă sferă Necris cu tentacule, însă vehiculele Necris sunt adesea protagonistele principale ale unei victorii sau ale unei înfrângeri, datorită faptului că unele dintre ele sunt pur şi simplu prea puternice. De exemplu, Nightshade-ul, un vehicul invizibil, ideal pentru a mina câmpul de luptă, ce se deplasează cu viteză mică şi este foarte greoi. Contează că se mişcă cu viteza unui melc? Cum naiba, dacă este invizibil! De departe însă, cel mai râvnit şi mai puternic vehicul este Darkwalker-ul, un tripod gigantic ale cărui raze energetice te fac scrum înainte să-ţi dai seama de unde te-a trăsnit. Este o ţintă uşor de nimerit şi greoaie în mişcări, ce trage doar la anumite intervale de timp, însă îţi topeşte atât de repede armura de pe tanc, de zici că n-ai avut-o. Şi totuşi, plimbarea şi trosneala cu ajutorul noilor vehicule din parcare sunt o adevărată plăcere, indiferent dacă o facem din cabina unui Leviathan aproape indestructibil sau de pe „placa de surf” ce scurtează distanţele mari de pe hărţile de Warfare, numai bune să ne remorcăm de un vehicul pentru a le scurta şi mai mult.

Cu armele la purtător situaţia stă mult mai bine, iar pentru maniacii seriei care au pândit jocul strict pentru partidele de DM şi CTF, acestea sunt ingredientul minune care poate da naştere unui veritabil festin distructiv. Flak Cannon-ul este mai impresionant ca niciodată, iar Bio-ul, care te poate îmbrăca instantaneu într-un muc verde, iar în câteva momente te împrăştie pe toţi pereţii, pare mult mai util şi mai distructiv. Modurile de tragere sunt însă aceleaşi, cu menţiunea că o parte dintre arme oferă acum de mai multe tipuri de atac, iar Shock Rifle-ul dovedeşte că merită să rămână în continuare una dintre armele preferate ale fanilor. Raza laser pe care o expediază instantaneu este la fel de precisă, iar sfera de energie pe care o trimite în întâmpinarea adversarului explodează la fel de frumos imediat ce i-a fost aplicată o lovitură precisă, formând apoi o gaură neagră ce înghite cu sete rămăşiţele nefericitului, dacă a mai rămas ceva din el. Şi uite aşa aş putea vorbi mult şi bine despre varietatea armelor, care este fantastică, la fel ca întotdeauna, cu atât mai mult cu cât unele dintre armele reprezentative pentru primul UT se întorc triumfal în arenă. Însă fanii s-au convins deja că aşteptările nu le-au fost înşelate (poate cu excepţia pistoalelor J), Epic Games asigurându-ne pe această cale că patch-urile următoare vor îmbunătăţi şi mai mult experienţa de joc, aşa cum au făcut-o dintotdeauna cu jocurile din serie.

Singura chestie care m-a deranjat cu adevărat a fost simplitatea meniurilor, mai sărace în opţiuni decât cele din UT2004 şi mai puţin intuitive în primă fază, dar mi-a trecut. Şi asta pentru că merită. Pentru că n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de comentariile sarcastice, „jignitoare” şi amuzante ale participanţilor la măcel sau de animaţiile pre-scriptate cu ajutorul cărora se maimuţăresc învingătorii şi frustraţii deopotrivă. Unde mai pui că este unul dintre puţinele jocuri care răspunde acţiunilor jucătorului, începând cu „Double Kill!”-ul care te umflă în pene şi terminând cu „GODLIKE!”-ul pe care îl strigă fioros announcer-ul în clipa în care ai colectat 25 de frag-uri consecutive. Combo-urile, cum ar fi salturile duble în înălţime sau în lateral, sunt din nou nelipsite, iar faptul că power-up-urile (invizibilitate, double damage) pot fi pierdute în favoarea celui care te-a împrăştiat în toate zările face competiţia cu atât mai acerbă.

It’s Unreal!

Lăsând deoparte efectele speciale pe care le putem stoarce din joc cu ajutorul unei plăci AGEIA PhysX, pentru că nu sunt chiar atât de impresionante şi secătuiesc sistemul de resurse, UTIII este incredibil din punct de vedere artistic, cu texturi extrem de detaliate şi un engine grafic bine optimizat. Unreal Engine 3 dovedeşte astfel că poate fi un motor grafic foarte scalabil, UTIII rulând bine-mersi pe sistemele de acum doi ani de zile, fluid şi cu un frame rate stabil. Atmosfera este mai sumbră decât în UT2004, apropiindu-se de cea din primul UT, ceea ce nu poate decât să mă bucure, armele sunt fioroase, moartea este întotdeauna dureroasă (mai ales din punct de vedere vizual), iar mediul înconjurător, dominat de conflicte, este credibil - decorurile extraterestre sunt cel puţin bizare şi nu există două niveluri care să semene între ele.

Unreal Tournament III este un joc remarcabil, ce nu dezamăgeşte. Este unic, uşor de abordat, dar dificil de stăpânit, alert şi excitant. Nu există un singur joc care să-i semene şi puţine dintre ele oferă un design al nivelurilor de asemenea anvergură şi o atenţie obsedantă pentru detalii. Pentru fanii seriei şi ai FPS-urilor cu aromă de multiplayer, ba chiar şi pentru cei care îl joacă în compania boţilor, Unreal Tournament III este MULTIPLAYER.

Autor: KiMO

Comentarii

---

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii!

Autentifica-te sau Inregistreaza-te